„Iar astăzi? Timpul filozofiei fenomenologice pare să fi apus. Fenomenologia e privită ca ceva ce ține de trecut, nemaifiind amintită decât dintr-un interes istoric, alături de alte orientări filozofice. Numai că fenomenologia, în ceea ce ea are mai propriu, nu este o orientare. Ea reprezintă tocmai posibilitatea – ce cunoaște odată cu fiecare epocă transformări, și care numai astfel rãmâne o posibilitate statornică – de a gândi, adică de a exprima în deplină adecvare lucrul care trebuie gândit, răspunzând exigenței sale. Dacă asta înțelegem prin fenomenologie și dacă știm să păstrăm acest înțeles, atunci ea poate să dispară ca denumire, pentru ca în locul ei să apară chiar lucrul de care gândirea se preocupă, a cărui stare de manifestare rămâne totdeauna un mister.“

Martin Heidegger, „Drumul meu în fenomenologie“ (1963)

„Faptul că — în cadrul gândirii ce susține că conscientia și ego cogito sunt fundamentum inconcussum, așadar fundamentul de neclintit al întregii filozofii — întrebarea cea dintâi (cea care vine înaintea oricărei prima philosophia), deci întrebarea cu privire tocmai la ființa acestui presupus fundament, este omisă nu se datorează faptului că cuvântul „ființă“ nu se regăsește în cuvintele conscientia și conscience și ego cogito [așa cum se întâmplă în limba germană cu cuvântul Bewusst-sein, „faptul de a fi conștient“]; dimpotrivă, conscientia și conscience și cogito (așadar faptul că reprezentarea are știre de sine însăși atunci când își reprezintă) devin hotărâtoare în privința interpretării ființei înseși, deoarece ființa însăși nu mai este gândită în amploarea ei esențială (și cu atât mai puțin în ceea ce privește adevărul ei). Iar ea nu mai este gândită astfel nicidecum pentru că gânditorii care au fost chemați să gândească pornind de la Bewusstsein [„faptul de a fi conștient“] au omis să se mai întrebe cu privire la ființa conștiinței, sau chiar s-au dovedit incapabili să gândească suficient de „radical“, ci pentru că ființa însăși s-a retras; iar această retragere de sine a avut drept urmare tocmai apariția acelui „radicalism“ al gândirii, despre care știm că este începutul metafizicii moderne.“

M. Heidegger, GA 78, p. 154